Hârtiile noastre cele de toate zilele

Vinee ARACIP-ul, vineri!!!

Toate cele şase titulare de la şcoala unde lucrez am aflat că  vom fi vizitate de o comisie cât se poate de oficială de la ARACIP. Groază, spaimă, înfiorare fu în inimile celor care visau o intrare senină în mica vacanţă de Paşte. Brusc, ideea de a mai face curăţenie pe acasă, de a gândi meniul pascal şi de a realiza cumpărăturile necesare, a dispărut. Într-o încăpere unde pot încăpea lejer doar două persoane am început să ne ciocnim cele şase ocupante a scaunelor de profesoare şi să ne numărăm hârtiile.

Groaza a fost că nu întruneam numărul minim de portofolii pe cap de locuitor de aceea, a trebuit să naştem de-a lungul a trei zile dureroase încă alte şi alte sute de hârtii pentru a face demonstraţia că noi muncim serios.  Fiecare locuitoare a cancelariei a reacţionat diferit. Unele erau relaxate căci hârtiile de la disciplinele lor erau acoperite cu succes aşa că au acceptat ca un "premiu" să mai facă alte sute de hârţoage, altele au preferat să muncească strict cât le prevedea programul şi să dispară în fum când acul ceasului indica orele 14,00, iar altele au început să afişeze o nervozitate excesivă care să demonstreze celorlalte că fără ele nu ar exista şcoala. 

Topuri de hârtie au fost mistuite de imprimantă şi de xerox.  Acum am aflat că trebuie să avem şi...., şi...., şi....., fără acestea nu eşti profesor. Nimeni nu te crede în acest sistem că munceşti dacă nu ai 10 hârtii care să argumenteze aceasta. De exemplu, cine m-ar crede pe mine pe cuvânt că predau limba şi literatura română, dacă nu aş încheia în fiecare zi câte un proces-verbal la oră? Cine ar crede că eu lucrez în învăţământ dacă nu aş cere zi de zi confirmarea colegilor şi elevilor că eu predau această disciplină? Performanţele se pare că nu pot să mă recomande ca un cadru didactic competent, ci sutele de poze făcute cu copiii cu diverse ocazii (Moş Crăciun, pizza, parc, muzeu), zecile de procese-verbale prin care să se consemneze o activitate sau chestionarele "pertinente" prin care cel care ia nota trei să afirme că după ora mea este vesel şi că a înţeles tot.

După o săptămână în care casa s-a numit şcoala, privesc melancolică turnurile din hârtie scrisă şi mă întreb dacă a fost suficient. Oare la noi în învăţământ, după ce ai un venit umilitor, mai trebuie să investeşti din el şi în topurile de celuloză ca să primeşti acreditarea să mai rămâi în sistem? Cine s-ar mai aventura în acest domeniu atât de nobil şi de nedrept care presupune zi de zi acte de filantropie nerăsplătită?

Dragi cititori, de 10 ani mă întreb şi nu aflu răspuns. Poate mă ajutaţi voi cei care mâncaţi aceeaşi pâine amară ca şi mine.